20 noiembrie…Cum sa nu’mi amintesc data aia, data cand m’am descoperit pe mine si ea pe ea? Scuza’mi, te rog, limbajul cu totul incoerent, stii prea bine ca’s putin ametit acum si s’ar putea sa o tin dintr’o aberatie in alta. Bun. Deci.
20 noiembrie 2004. Statea pe podeaua aia jegoasa si se uita la fumul care I se prelingea printre degete.
-Fum lichid, vezi?
“Oh Doamne”, imi spusesem, “e dusa copila asta.”
Dusa…Hmm, probabil cel mai concludent termen pentru a o descrie. Era o poezie. N’aveai cum sa nu o iubesti. Atat, dar atat de ingrozitor de vulnerabila, prostuta si visatoare. Nu, nu o critic, dar ea…Ea traia in lumea ei, si nimeni, nici macar eu nu mai puteam sa o scot de’acolo. Avea o candoare care te descuraja, si auto-ironia, replici de genu’ “Da, stiu ca ma smiorcai ca un bebelus in timp ce desenez chestia asta, sentimentalismele sunt drogul meu” te lasau…perplex, ma. Ce? Da, exact. Nu aveai cum sa o deranjezi, era ca un tablou care nu statea bine nici mai la stanga, nici mai la dreapta, asa ca mai bine nu te atingeai de el.
In ziua aia aflase ca…nu, ca, da’ ma lasi sa termin? Citise o cronica foarte impresionanta cu privire la ultimul ei roman, si ea, la 26 de ani, se decisese sa termine cu tampenia asta cu scrisul, pe care o vedea drept un moft adolescentin, de care ea se saturase. M’am asezat, pe jos, langa ea(era evident ca nu o puteam misca de’acolo) si ne’am inceput conversatia.
-De ce renunti? Chiar nu inteleg de ce renunti.
-Mai…Nu’mi strica reveria…Ai venit sa ma analizezi din punct de vedere psihic si stii doar ca eu sunt doar o rebela fara cauza. Nu ai cum sa ma scoti de’aici.
-Esti cotata drept una dintre cele mai bune debutante.
-Asculta’ma…Ma asculti…?
Doamne, ce greoi vorbea.
-Stii…cand visezi si povestesti cuiva visul, nu ca se duc trei sferturi din farmecul lui?
-Mda.
-Cand inchizi ochii si simti acel miros, il poti descrie cuiva, legandu’l in acelasi timp de o persoana si de un spatiu?
-Nu.
-Si’atunci de ce te mai miri?
-…Nu’ti inteleg vorbele, lasa metaforele deoparte.
-Bai, spuse ea cu o voce care voia sa para mai dura si autoritara, dar ii iesise doar un “bai” inghitit in sec. Cand ea se intoarce spre tine si parul ii cade pe umeri in lumina soarelui, care il transforma dintr’un cenusiu intr’un aramiu cu inflexiuni rosii…Cand el vrea sa o priveasca cum doarme…Se formeaza o legatura, nu? O stare de spirit…
-Asa…si?
-Doamne, pufni ea. Bun. O luam metodic. Suntem noi doi aici, corect? “Ea zacea pe podeaua murdara, tigara ajunsese la filtru si ii ardea degetele, dar era intr’o stare…(vezi, de’aici incep ezitarile)…ca si cum ar fi vrut sa se transpuna in lumea reala, dar profitand de inca cateva secunde de nebunie legala…El o privea curios, parul ii cazuse in ochi si nu parea sa il deranjeze. <<Cat de pierduta in timp si spatiu e fata asta>>, se gandea el in timp ce mana lui jilava ezita sa o atinga pe a ei.”
-Tot nu m’ai convins de ce vrei tu sa renunti la scris.
-Tu esti chiar prost. Eu scriu, stii prea bine, pentru ca simt nevoia de o escapada. Numai ca am observat…Am observat zilele astea, cat am stat singura(bai, isi inchise telefoanele, nu intra pe net, nu nimic, m’am panicat, frate, asa ceva nu se face! Dar pe cine sa certi…Pe cine sa certi?)…am observat stari, gesturi, zambete, priviri, care aparent nu au niciun dumnezeu, dar care nu pot fi transpuse intr’o carte. Intelegi? Si chestia asta m’a frustrat atat de tare…Voiam sa surprind caldura pe care o simt uneori, care ma invaluie, voiam sa surprind cafeaua de la 4 AM si asa mai departe. Ideea e…Ideea e ca e atat de greu, atat de greu sa ma dezvalui prin scris. Si ma frustreaza atat de tare, dar atat de tare chestia asta. Asa ca prefer sa visez…
-Tu nu esti normala.
-Stii, am un caiet…Caiet de ganduri.
-?
-Stateam aici, cu lumina stinsa, sigura ca vei veni, si aveam diverse flashuri, am inceput sa le consemnez. Crampeie din vietile noastre. Sunt adorabile, dar nimeni nu va citi caietul ala. Il voi publica post-mortem.
Stupoare. Frate, tipa asta chiar are probleme! E mult prea excentrica fata de ce as putea eu intelege. Si asta ma intarata si mai tare. Ma fascineaza, ma fascineaza atat de tare si ma frustreaza si mai mult faptul ca nu pot patrunde dincolo de ochii ei mereu impaienjeniti..Da, si tu ai observat? Parca sta mereu sa planga, si, culmea, are mereu, dar mereu, acelasi zambet pe buze.
In fine, dupa ce am mai tinut’o cu lalaieli inca vreo zece minute, mi’a zis sa inchid ochii. Sa vezi si eu, om normal, imi imaginam cum o sa apara cu biciul. Nu mai rade, ba, ca asta e in stare. Am inchis ochii…Simteam vantul de peste tot, deschisese toate geamurile. Mi’era un frig, da’ un friiiiig. Ningea in casa. Se facuse curent, si toate foile, eternele, nemuritoarele, nesfarsitele ei foi de schite sau mai stiu eu ce zburau.
-Ridica’te…
M’am ridicat. Era intr’un furou alb, in picioarele goale, si se invartea prin camera fredonand ceva.
-Asta…Asta e viata. Simte’o. Simte’o!!!tipa ea, mai mult razand.
Intr’adevar, era ceva foarte…spectaculos…o sa razi daca iti spun. Foile zburataceau, patate de fulgi, fulgi care la randul lor se topeau pe jegul ala de parchet. Neinteresant? Fix asta credeam ca o sa zici. Nu erai acolo, NU erai acolo…Nu stii ce senzatie de libertate, de nebunie, de…Incep sa vorbesc ca ea? Bai, eu vorbesc foarte serios, era viata, era acolo, era ea si un cer cenusiu, era ea si o melodie, ea si lumea ei. Atunci mi’am dat seama de ce are toate reactiile astea bizare. Ea n’are nevoie de noi. Nu tac! Pe bune! Ea n’are nevoie de noi….stii de ce? Pentru ca ea are viata…
Si asa, pe 20 noiembrie 2004, m’am indragostit de o schizofrenica, insa lasand la o parte acest aspect, m’am indragostit de lumea ei. Ce n’as da sa fiu, pentru o secunda, schizofrenic. Bine mai, tac. Cum zici tu.
“Inca ninge in camera mea, inca ninge pe dragostea mea” isi spuse ca pentru sine, si se grabi sa plece de langa niste oameni care, cum zice el, sunt batuti in cap si n’au ajuns la stadiul de a intelege mai mult decat mediocritatea ofera.