Ne invartim cu totii in cercuri concentrice si niciodata nu indraznim sa trecem de granitele lor. Stupiditatea noastra se scalda’n mediocritate si, sincer sa fiu, nu vad nicio evadare.

A ajuns sa nu’mi mai pese. Stii cand e atunci cand un lucru te apasa atat de mult incat ajungi sa’l ignori, sa’I cunosti existenta, da, insa sa’l ignori?

Tu esti un paradox. Sa spun ca esti o constanta in viata mea ar fi prea mult, sa spun ca nu esti parte din viata mea ar fi absurd. Cum sa nu fii parte, cand fac dragoste cu o alta gandindu’ma la tine?

Si stii ce e cel mai curios? Ca uneori nu’ti simt lipsa deloc. Uneori uit cu totul de existenta ta, uit ca a fost cineva care m’a iubit, care ma implinea, care nu’mi lasa golul ala imens in inima. A fost, bine zis, pentru ca nu va mai fi vreodata…

Marturisesc sincer ca nu as da timpul inapoi. Ce a fost, a fost frumos. Pe mine ma sperie insa ce va fi. Stiu ca va exista un punct in viata mea in care te vei reintoarce, intr’un vis, pe strada, in forma unei naluci, intotdeauna stii sa iti faci aparitia cand ma astept mai putin.

Mi’am asezat viata in ordine, nu o sa mint. Totul este in regula, nu am motive sa nu fiu nemultumit. Am o iubita frumoasa si cu care am ce vorbi, mi’am gasit un loc de munca, dar vara ma imbie sa scap din aceasta rutina…Da, asta e diferenta. Cu tine, nu era niciodata o rutina. Ma surprindeai mereu cu ochii tai azurii, radiind incredere si dragoste, incalzindu’ma si excitandu’ma in acelasi timp. Imi trebuia timp pana sa ma obisnuiesc cu frumusetea ta atipica, dar si cand o faceam, eram indragostit iremediabil.

Da, asta imi lipseste, sa fiu indragostit. Sa tanjesc, sa vreau mai mult, sa sper, toate astea au murit in mine de cand nu te’am mai vazut. Mi’e gol sufletul de viata, si stiu ca atunci cand ai plecat ai luat cu tine tot ce era frumos din mine. Am ramas in cochilia mea de melc, uscandu’ma si murind incet. Si totusi, nici nu stiu cum e mai bine, sa fie asa, sa te intalnesc din nou…mi’e si frica la gandul ca ai putea aparea intr’o zi si mi’ai ravasi viata inca o data…

Si visele…Visele in care te conduc pe ultimul drum, iar atunci cand ma uit in sicriu, iti deschizi ochii, si’I vad pe ai mei in loc de ai tai…Ce poate insemna asta? Moartea noastra sufleteasca? Legatura dintre noi? Nici nu mai stau sa analizez, mi’e frica de mine, mi’e frica de subconstientul meu.

Totusi, un vis recurent nu poate fi decat o premonitie…nu?