Ieri seara ne’am intalnit. Am dat, literalmente, unul in altul. El se grabea la intalnire cu prietena lui, eu mergeam pur si simplu fara scop si fara tinta pe strada. Cu greu ma mobilizasem sa ies la plimbare, insa am facut’o. Si acel ceva ne’a adus, din nou, impreuna.

Se schimbase. Era mult mai inalt decat mi’l aduceam eu aminte. Parul ii crescuse, insa fata I se uscase, slabise mult. O clipa mi’a fost si teama, ma gandeam la droguri, la cancer, la toate cele, n’aveam de unde sa stiu ca lumea lui este doar un paravan frumos pictat.

Am luat’o spre cafeneaua noastra preferata. El a comandat un café latte pentru amandoi, si si’a aprins o tigara, contemplandu’ma. Nu prea stiam ce sa zic, si totusi, am rupt tacerea.
-Si? Toate bune?
-Atat de bune pe cat stii prea bine ca pot fi.
-Spune’mi de noua ta prietena. Cum e?
A zambit, intr’un mod compatimitor. Nu stiam daca zambetul imi era adresat mie sau lui.
-Pai, noua prietena e in regula. E anul III, e cam ocupata acum. E draguta, chiar frumoasa as putea spune. Ne vedem destul de rar, dar ne bucuram de compania unul altuia. Pot spune ca ea ma mentine pe linia de plutire.
Simteam cum gelozia mi se aduna si imi venea sa urlu de durere si frustrare. In schimb, pe un ton calm, I’am spus:
-Tudor, tu nu ai nevoie de o persoana sa te mentina pe linia de plutire. Dintre toata lumea, cred ca eu stiu cel mai bine cat de puternic poti fi.
-Stii, Mara, unele lucruri se epuizeaza…
-Asa cum…si m’am oprit.
S’a prefacut ca se uita atent pe geam, apoi mi’a zis:
-Asa cum s’a epuizat relatia noastra?
-Cine a zis ca s’a epuizat? Am zis, si am inceput amandoi sa radem.

Nu puteam conteni sa’l privesc. Acesta este omul care ma cunoaste mai bine ca oricine. Acesta este omul care a trecut peste firea mea imposibila si nu s’a linistit pana nu m’a avut. Si uita’ne acum, doua cunostiinte, vorbind fiecare de viata lui. De ce s’a ajuns la asta?
Probabil ca imi citea gandurile, pentru ca se asternuse o liniste incomoda.
-Stii, am vrut sa te sun…m’am gandit de multe ori la tine…
-Si de ce n’ai facut’o? Tudor, sunt intotdeauna acolo pentru tine!
-Nu, Mara, nu esti, si tocmai de’asta n’am facut’o. Daca era dupa mine, mai bine nu ne intalneam acum. Tu realizezi cat rau ne facem unul altuia? Tu realizezi ca am stat dupa tine mai bine de un an, idolatrizandu’te, si deseori ma trezesc facand’o din nou?
-Ca acum?
-Nu, nu acum. Acum iti arati fatada de suprafata. Acum esti relaxata, acum vorbesti, acum nu interpretezi nimic din ce iti spun.
-De unde stii? Am spus zambind.
-Uite! Asta’I Mara pe care am cunoscut’o!
-Tudor…Vrei sa mergem in parc, la o plimbare?
-Da, stai sa dau un telefon.

Si atunci am simtit ca mi s’a naruit lumea. Ea era reala. “Iubito, ne vedem maine, m’am intalnit cu un vechi prieten si ne adunam mai multi la el acasa. Stai linistita, nu, e in regula. Si mie mi’e dor de tine. Te sarut.”

Oare asa ma mintea si pe mine? Oare chiar ii e dor de ea? Oare sunt doar cuvinte sau chiar tine la ea?
-Scuza’ma, Mara. Trebuie sa fie incomod pentru tine.
-Mda.
-De fapt, stii ceva? Nu trebuie sa ma scuz in fata ta. N’am nicio obligatie fata de tine. Va trebui sa te obisnuiesti cu ideea.

Am inghitit in sec, am platit nota de plata si am luat’o spre Cismigiu, amandoi profund distrati.

Pe un afis scria “Ai grija ce’ti doresti, s’ar putea sa se intample”. Mi’l doresc…